HOTARARE din 21 septembrie 2004
in cauza Stoicescu impotriva Romaniei
EMITENT: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL nr. 1.119 din 29 noiembrie 2004
(Cererea nr. 31551/96)
(Revizuire)
In cauza Stoicescu impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a II-a), statuand in cadrul unei camere formate din: domnii J.-P. Costa, presedinte; L. Loucaides, C. Birsan, K. Jungwiert, V. Butkevzch, doamnele W. Thomassen, A Mularoni judecatori; si doamna S. Dolle, grefier de sectie;
dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la data de 31 august 2004,
pronunta hotararea urmatoare, adoptata la aceeasi data:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla cererea nr. 31551/96, indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Stefan Stoicescu (reclamantul), a sesizat Comisia Europeana a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 10 aprilie 1996, in temeiul fostului articol 25 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de Agentul guvernamental, doamna R. Rizoiu, Agentul Guvernului roman pentru Curtea Europeana a Drepturilor Omului, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul sustine, in special, ca refuzul Curtii Supreme de Justitie (numita in continuare C.S.J.), exprimat in decizia din 6 decembrie 1995, de a recunoaste instantelor judecatoresti competenta de a se pronunta asupra unei actiuni in revendicare, precum si lipsa impartialitatii si independentei acestei instante sunt contrare articolului 6 alin 1 din Conventie. Reclamantul sustine, de asemenea, ca decizia C.S.J.a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie.
4. Cererea a fost transmisa Curtii la 1 noiembrie 1998, data intrarii in vigoare a Protocolului nr. 11 la Conventie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Conventie).
5. Prin decizia din 6 iunie 2000, Curtea (prima sectie) a declarat cererea admisibila.
6. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura sectiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cererea a fost repartizata celei de-a doua sectii a Curtii, reorganizata astfel (art. 52 alin. 1 din Regulament).
7. Prin hotararea din data de 4 martie 2003, Curtea (a doua sectie) a statuat ca articolele 6 alin 1 din Conventie si 1 din Primul Protocol aditional la Conventie au fost incalcate. La 4 iunie 2003, aceasta hotarare a devenit definitiva.
8. La data de 3 septembrie 2003, Guvernul parat, invocand primul alineat al articolului 80 din Regulamentul Curtii, a introdus o cerere de revizuire a hotararii sus-mentionate.
9. La data de 30 septembrie 2003, Curtea (a doua sectie) a decis, conform articolului 80 alin. 4 din Regulament, sa transmita cererea Guvernului catre reclamant si l-a invitat pe acesta sa prezinte observatii. La 24 octombrie 2003, reclamantul a transmis observatiile sale.
10. Prin scrisoarea din 17 noiembrie 2003, Curtea a invitat Guvernul sa prezinte observatii in duplica, precum si informatii complementare. La 15 decembrie 2003, Guvernul a transmis observatiile sale.
IN FAPT
I. Circumstantele cauzei
11. Reclamantul s-a nascut in 1940 si are domiciliul in Bucuresti.
12. In 1929, S.S., matusa reclamantului, a cumparat un teren situat in Bucuresti, pe care a construit o casa.
13. In 1950, statul si-a apropriat in mod abuziv casa matusii reclamantului, prevalandu-se de prevederile Decretului nr. 92/1950 de nationalizare a anumitor bunuri imobile (numit in continuare Decretul nr. 92/1950).
A. Actiunea in revendicare
14. La data de 23 februarie 1994, reclamantul, in calitate de mostenitor al lui S.S., a sesizat Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti cu o actiune in revendicare imobiliara. Reclamantul arata ca, la momentul nationalizarii, S.S. era functionara si ca, in temeiul Decretului nr. 92/1950, bunurile apartinand acestei categorii de persoane erau excluse de la nationalizare.
15. Prin sentinta civila din 20 aprilie 1994, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a aratat ca proprietatea parintilor reclamantilor fusese nationalizata cu aplicarea gresita a Decretului nr. 92/1950, intrucat S.S. apartinea unei categorii de persoane excluse de la nationalizare. Instanta a constatat apoi ca posesia exercitata de catre stat este fondata pe violenta, si ca, prin urmare, statul nu se putea prevala de un titlu de proprietate intemeiat pe uzucapiune. Judecatorii au decis, de asemenea, ca statul nu si-ar fi putut apropria imobilul nici in baza Decretului nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958, privitor la prescriptia extinctiva si a Decretului nr. 712/1966 cu privire la bunurile care se incadreaza in prevederile articolului III din Decretul nr. 218/1960 pentru modificarea Decretului nr. 167 din 21 aprilie 1958, privitor la prescriptia extinctiva intrucat acestea erau contrare Constitutiilor din 1952 si 1965. Instanta a dispus din acel moment autoritatilor administrative si anume, Primaria Municipiului Bucuresti si intreprinderii de stat S.C. "H.N.", care avea in administrare imobilele statului, sa restituie bunul reclamantului.
16. Primaria Municipiului Bucuresti a introdus apel, invocand deciziile din 1993 ale Curtii Constitutionale, in care aceasta instanta statuase ca repararea prejudiciilor cauzate de actele abuzive ale fostului regim comunist va fi reglementata pe cale legislativa.
Tribunalul Municipiului Bucuresti s-a pronuntat la data de 28 septembrie 1994. Constatand ca nu fusese inca votata nici o lege cu privire la masuri reparatorii, tribunalul a decis, pe de o parte, ca articolul 3 din Codul civil privind denegarea de dreptate ii interzice sa refuze examinarea actiunii reclamantului, iar pe de alta parte, ca este competent sa solutioneze o actiune in revendicare. Instanta a constatat apoi ca Decretul nr. 92/1950 prevedea exceptii de la nationalizare, care sunt aplicabile in speta. Tribunalul a respins apelul, retinand ca S.S. nu incetase sa fie proprietara imobilului si ca reclamantul devenise proprietarul acestuia pe cale succesorala.
17. In absenta recursului, decizia a ramas definitiva si irevocabila, nemaiputand fi atacata printr-o cale ordinara de atac.
18. La o data neprecizata, Procurorul General al Romaniei a introdus la C.S.J. un recurs in anulare impotriva hotararii definitive din 11 octombrie 1994, cu motivarea ca instanta, examinand legalitatea aplicarii Decretului nr. 223/1974 privind reglementarea situatiei unor bunuri, a depasit atributiile puterii judecatoresti.
19. Prin decizia din 6 decembrie 1995, C.S.J. a admis recursul in anulare, a casat hotararea din 22 aprilie 1994 si, pe fond, a respins actiunea in revendicare a reclamantului.
B. Hotararea Curtii din data de 4 martie 2003
20. La 4 martie 2003, Curtea (a doua sectie) a statuat ca articolul 6 alin. 1 din Conventie a fost incalcat sub aspectul absentei unui proces echitabil si sub aspectul negarii dreptului de acces la justitie precum si faptul ca acest articol a fost respectat sub aspectul pretinsei lipse de independenta si impartialitate a instantelor interne. In ceea ce priveste articoluli din Primul Protocol aditional la Conventie, Curtea a stabilit ca acesta a fost, de asemenea, incalcat si a obligat statul parat la restituirea imobilului catre reclamant sau, in cazul in care restituirea nu va avea loc, la plata unei sume de bani cu titlu de prejudiciu material. Curtea a dispus, de asemenea, ca statul parat sa plateasca reclamantului o anumita suma de bani cu titlu de daune morale. in final, Curtea a decis ca sumele mentionate vor fi majorate cu o dobanda simpla (de intarziere) si a respins cererea de acordare a unei satisfactii echitabile pentru surplus.
C. Fapte aduse la cunostinta Curtii ulterior datei de 4 martie 2003
21. Asa cum rezulta din informatiile si din documentele transmise Curtii de catre Guvern, la data de 3 mai 1981, S.S., matusa reclamantului, a redactat un testament in favoarea lui T.C.F. si T.A. Guvernul sustine ca, trei ani mai tarziu, ignorand existenta acestui testament, reclamantul a obtinut un certificat de mostenitor care-l desemna ca unic mostenitor la lui S.S. Acest certificat i-a permis sa aiba, in 1994, calitatea procesuala activa necesara pentru obtinerea restituirii bunului litigios in fata instantelor interne.
22. Conform acelorasi informatii, in 1995, T.C.F. si T.A. l-au dat in judecata pe reclamant cu scopul de a obtine anularea certificatului de mostenitor al acestuia. Acestia au sustinut ca, in baza testamentului redactat de catre S.S., ei sunt adevaratii mostenitori ai lui S.S. Reclamantul a formulat cerere reconventionala pentru anularea testamentului sus-mentionat, intrucat, in opinia sa, consimtamantul lui S.S. fusese viciat.
23. Prin sentinta din 18 mai 1995, Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti a transmis dosarul la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, competenta in cauza.
24. La 24 octombrie 1996, instanta a respins actiunea principala, a admis cererea reconventionala a reclamantului si a anulat testamentul redactat in favoarea lui T.C.F. si a lui T.A.
25. La 29 aprilie 1997, Tribunalul Municipiului Bucuresti, sesizat cu apelul introdus de T.C.F. si de T.A, a dispus trimiterea dosarului la prima instanta, avand in vedere un viciu de procedura.
26. Prin sentinta din 23 iunie 1998, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a respins din nou actiunea si a admis cererea reconventionala a reclamantului. T.C.F. si T.A. au introdus apel impotriva acestei sentinte.
27. Prin decizia din 25 noiembrie 1999, Tribunalul Municipiului Bucuresti a mentinut sentinta susmentionata.
28. Prin decizia din 20 mai 1999, Curtea de Apel Bucuresti a admis recursul introdus de T.C.F. si de T.A., a casat decizia Tribunalului si a anulat certificatul de mostenitor al reclamantului. Prin aceeasi decizie, Curtea de Apel a respins cererea reconventionala a reclamantului ca neintemeiata.
Curtea de Apel a statuat ca la momentul la care S.S. si-a exprimat consimtamantul si a dispus de bunurile sale in favoarea lui T.C.F. si de T.A., adica in 1981, consimtamantul sau era valabil si nu fusese viciat.
Aceasta decizie a fost mentinuta printr-o hotarare interpretativa din 8 decembrie 1999 a aceleiasi instante.
29. La 14 ianuarie 2003, reclamantul a introdus cerere de revizuire a deciziei din 20 mai 1999. La 1 aprilie 2003, Curtea de Apel a respins cererea sa ca inadmisibila.
Astfel, certificatul de mostenitor de care se prevala reclamantul a fost anulat.
II. DREPTUL SI PRACTICA INTERNE APLICABILE
30. Dispozitiile legale si jurisprudenta interna pertinente au fost mentionate in hotararea pronuntata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza Brumarescu impotriva Romaniei (Cererea nr. 28342/95, C.E.D.O. 1999-VII, p. 250-256, alineatele 31-44).
31. Conform articolului 88 din Legea nr. 36/1995 asupra notarilor publici si a activitatii notariale, "Pana la anularea sa prin hotarare judecatoreasca, certificatul de mostenitor face dovada deplina in privinta calitatii de mostenitor si a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecarui mostenitor in parte."
IN DREPT
32. Guvernul roman solicita revizuirea hotararii Camerei din data de 4 martie 2003 (a doua sectie) si invoca articolul 80 din Regulamentul Curtii, care prevede urmatoarele:
"1. In caz de descoperire a unui fapt care, prin natura lui, ar fi putut exercita o influenta decisiva asupra rezultatului unei cauze deja solutionate si care, la data hotararii, era necunoscut de Curtea Europeana a Drepturilor Omului si nu putea fi in mod rezonabil cunoscut de o parte, aceasta din urma poate, intr-un termen de 6 luni de la data descoperirii noului fapt, sa sesizeze Curtea Europeana cu o cerere in revizuirea hotararii despre care este vorba.
2. Cererea trebuie sa indice hotararea a carei revizuire este ceruta, sa contina informatiile necesare pentru a stabili daca sunt indeplinite conditiile prevazute in alin. 1 al prezentului articol si trebuie insotita de o copie a tuturor documentelor pe care se sprijina. Cererea si anexele acesteia se depun la Grefa."
33. Curtea aminteste consacrarea, in articolul 44 din Conventie, a principiului conform caruia hotararile sunt definitive si reafirma ca, in masura in care ea pune in discutie acest caracter definitiv al hotararilor Curtii, posibilitatea unei revizuiri trebuie considerata ca exceptionala. Astfel, cererile de revizuire necesita o examinare riguroasa (conform hotararilor in cauzele Pardo impotriva Frantei din 10 iulie 1996 (revizuire - admisibilitate), Culegere de hotarari si decizii 1996-III, p. 869-870, par. 21 si Gustafsson impotriva Suediei din 30 iulie 1998 (revizuire - fond), Culegere 1998-V, p. 2095, par. 25).
Prin urmare, Curtea trebuie sa stabileasca daca faptele mentionate "ar fi putut exercita o influenta decisiva asupra hotararii in cauza deja examinata", daca acestea "nu puteau fi cunoscute, in mod rezonabil" de catre Guvern inainte de pronuntarea hotararii initiale, precum si daca cererea de revizuire a fost introdusa in termenul legal, in sensul articolului 80 din Regulament.
I. Cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire
A. Cu privire la influenta decisiva a "faptelor" descoperite
34. Guvernul sustine ca abia la data de 11 martie 2003, avocatul lui T.C.F. si T.A. a informat autoritatile cu privire la anularea certificatului de mostenitor de care se prevalase reclamantul la momentul introducerii cererii. Guvernul indica apoi procedura initiata de catre T.C.F. si T.A. la 25 aprilie 1995, care s-a finalizat prin decizia din 20 mai 1999 a Curtii de Apel Bucuresti si subliniaza faptul ca aceasta procedura a fost initiata/inceputa inainte de sesizarea Curtii de catre reclamant.
35. Guvernul considera ca, daca aceste informatii ar fi fost cunoscute de catre Curte, ele ar fi avut o influenta decisiva asupra hotararii date in cauza. In opinia Guvernului, faptul ca reclamantul nu a informat Curtea cu privire la anularea certificatului sau de mostenitor dovedeste reaua sa credinta.
36. Reclamantul contesta afirmatiile Guvernului privitoare la atitudinea sa, sustinand ca nu a avut niciodata intentia de "incalca legea si de a aduce atingere intereselor nimanui, cu atat mai putin intereselor statului roman"
El afirma ca a fost singurul succesor legal al lui S.S. si singura persoana care a ingrijit-o inainte de deces. In opinia sa, in 1982, la momentul decesului lui S.S., aceasta nu avea nici un bun imobil, intrucat statul ii nationalizase bunurile conform Decretului nr. 92/1950. Tocmai in vederea restituirii acestor bunuri, in calitate de unic mostenitor, reclamantul a introdus, dupa 1990, actiuni in revendicare. Dupa ce i s-a dat castig de cauza, el a vandut, la 30 aprilie 1995, una dintre cele doua case. Cu privire la cealalta casa - care constituie obiectul prezentei cereri - reclamantul a sesizat Curtea dupa recursul in anulare introdus de Procurorul General si dupa anularea deciziei definitive de restituire a imobilului.
37. Reclamantul sustine ca, la momentul sesizarii Curtii, adica la 10 aprilie 1996, el detinea un certificat de mostenitor valabil, intrucat instantele interne au respins actiunea lui T.C.F. si a lui" T.A. In opinia sa, abia la 20 mai 1999 Curtea de Apel Bucuresti a admis, prin decizie definitiva, actiunea in anularea certificatului sau de mostenitor.
38. Curtea aminteste ca, pentru a fi in masura a aprecia daca faptele care au determinat cererea de revizuire sunt "de natura a exercita o influenta decisiva", asa cum prevede primul alineat al articolului 80 din Regulament, acestea trebuie analizate prin raportare la decizia Curtii a carei revizuire se cere (conform hotararii in cauza Pardo impotriva Frantei, citata anterior (revizuire - admisibilitate), p. 869-870, par. 21).
Curtea observa ca, urmare a unei proceduri desfasurate in perioada 1995-1999, certificatul de mostenitor al reclamantului a fost anulat, acesta reprezentand actul juridic in baza caruia el putea solicita restituirea imobilului.
39. Cu privire la "influenta decisiva asupra solutionarii cererii", in sensul primului alineat al articolului 80, Curtea constata ca, urmare acestei proceduri, adica incepand cu data de 20 mai 1999, reclamantul nu mai avea calitatea procesuala activa pentru a putea solicita restituirea bunului litigios, fapt care ridica probleme serioase in ceea ce priveste calitatea sa de "victima" in sensul articolului 34 din Conventie.
40. Avand in vedere aceste imprejurari, Curtea concluzioneaza ca anularea certificatului de mostenitor al reclamantului putea avea o influenta decisiva asupra deciziei de admisibilitate adoptate de Curte la 6 iunie 2000, (prima sectie), precum si asupra hotararii din 4 martie 2003.
B. Cu privire la necunoasterea de catre parti a "faptelor descoperite"
41. Guvernul afirma ca el nu avea cunostinta despre existenta procedurii initiate in 1995 de catre T.C.F. si T.A., statul roman nefiind parte in aceasta procedura.
Guvernul subliniaza ca abia la data de 11 martie 2003, adica dupa pronuntarea hotararii, avocatul lui T.C.F. si al lui T.A l-a informat cu privire la faptul ca acestia erau adevaratii proprietari ai imobilului, iar nu reclamantul. Guvernul a transmis fotocopia adresei in cauza.
42. Reclamantul afirma ca decizia Curtii de Apel Bucuresti a fost ilegala, motiv pentru care a introdus o cerere pentru revizuirea acesteia, respinsa la 1 aprilie 2003. Reclamantul sustine ca hotararea a fost redactata cateva luni mai tarziu.
43. Curtea aminteste ca, in conformitate cu primul alineat al articolului 80 din Regulamentul sau, una dintre conditiile cerute pentru admiterea unei cereri de revizuire este aceea ca faptul, obiectul cererii, nu a putut fi, in mod rezonabil, cunoscut de catre o parte.
44. In privinta reclamantului, asa cum rezulta din fotocopiile hotararilor judecatoresti depuse la dosar, este evident ca el avea cunostinta despre existenta acestei proceduri, avand in vedere faptul ca a participat la dezbateri si si-a sustinut cauza.
45. La 17 noiembrie 2003, Curtea a invitat partile sa transmita observatii privitoare la posibilitatea cunoasterii, in mod rezonabil, de catre Guvernul parat, a existentei procedurii sus-mentionate.
46. In observatiile sale, Guvernul afirma ca nu este vorba despre o simpla omisiune, ci "de o imposibilitate teoretica si practica". Aceasta procedura nu privea decat persoane private, adica pe beneficiarul certificatului de mostenitor (reclamantul) si pe tertele persoane care contestau valabilitatea acestui act (T.C.F. si T.A), statul nefiind parte in aceasta procedura.
In opinia Guvernului, incercarea de a afla informatiile necesare pentru a constata ca o procedura de anulare a certificatului de mostenitor al reclamantului este pe rol ar fi putut determina o atingere adusa respectarii dreptului la viata privata a acestuia din urma. Guvernul arata ca, la momentul faptelor, informatiile privitoare la cauzele pe rol nu erau informatizate si ca nu existau decat "registre alfabetice, de informatii si generale". Pentru a afla daca certificatul de mostenitor al reclamantului era sau valabil, Guvernul ar fi trebuit sa verifice registrele sus-mentionate, de la data obtinerii certificatului de catre reclamant (adica 1983) pana la data hotararii Curtii (adica 2003). Guvernul afirma ca numarul de pagini care ar fi trebuit verificat este "descurajant"si ca, in plus, numele reclamantului este unul destul de comun/des intalnit, ceea ce ar fi complicat verificarea.
In final, Guvernul solicita Curtii sa constate ca in speta nu este vorba despre o simpla omisiune de a obtine informatii, avand in vedere ca existenta unei asemenea proceduri nu era cunoscuta si nici nu putea fi cunoscuta in mod rezonabil de catre Guvern.
47. Curtea arata ca nu a fost informata, inainte de pronuntarea hotararii din 4 martie 2003, de existenta unei asemenea proceduri si de rezultatul acesteia. In consecinta, ea a adoptat hotararea sus-mentionata in baza documentelor si informatiilor de care dispunea la acea data.
Curtea arata ca la momentul faptelor, informatiile privitoare la cauzele pe rol nu erau informatizate si ar fi fost imposibil pentru Guvernul parat sa faca verificari printre zeci de registre, avand in vedere ca nu exista nici un indiciu care sa permita a se presupune ca valabilitatea actului juridic al reclamantului era pusa in discutie.
Curtea observa, de asemenea, ca a fost vorba despre un litigiu intre persoane private si ca statul roman nu a fost parte in litigiul sus-mentionat.
Pe de alta parte, Curtea arata ca reclamantul, care a fost parte timp de peste sapte ani in procedura privind certificatul sau de mostenitor, era in masura sa informeze Curtea cu privire la acest aspect, dar ca a omis cu buna stiinta sa o faca.
48. In aceste conditii, Curtea concluzioneaza ca Guvernul roman nu putea "in mod rezonabil" sa cunoasca existenta acestor fapte (conform primului alineat al articolului 80 din Regulament).
C. Cu privire la termenul cererii in revizuire
49. Guvernul afirma ca abia la data de 11 martie 2003, Agentul guvernamental a fost informat de catre avocatul lui T.C.F. si al lui T.A. cu privire la anularea certificatului de mostenitor al reclamantului. El a transmis fotocopia acestei adrese.
50. Reclamantul nu a transmis observatii cu privire la acest aspect.
51. Curtea noteaza ca, prin adresa din 11 martie 2003, avocatul lui T.C.F. si al lui T.A. a informat Guvernul cu privire la anularea certificatului de mostenitor al reclamantului. Ea observa, de asemenea, ca, la 4 septembrie 2003, dupa ce a intreprins demersuri pentru a se informa relativ la aceasta procedura, Guvernul a introdus prezenta cerere de revizuire.
Curtea concluzioneaza ca cererea in revizuire a Guvernului a fost introdusa in termenul de sase luni, prevazut de primul alineat al articolului 80 din Regulament.
52. Astfel, Curtea apreciaza ca au fost respectate conditiile prevazute de primul alineat al articolului 80 din Regulament.
In consecinta, cererea in revizuire a Guvernului este admisibila.
II. Cu privire la temeinicia cererii in revizuire
53. Initial, reclamantul a afirmat ca refuzul Curtii Supreme de Justitie, exprimat in decizia din 6 decembrie 1995, de a recunoaste instantelor judecatoresti competenta de a se pronunta asupra unei actiuni in revendicare, precum si lipsa impartialitatii si independentei acestei instante sunt contrare articolului 6 alin 1 din Conventie. Reclamantul a sustinut, de asemenea, ca decizia C.S.J. a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale.
54. Guvernul invoca lipsa calitatii de victima a reclamantului, in sensul articolului 34 din Conventie. El aminteste ca, pentru ca un reclamant sa se poata pretinde victima, in sensul acestui articol este necesara existenta acestei calitati atat la momentul introducerii cererii, cat si in cursul procedurii in fata Curtii. Guvernul invoca si cauza Ponova impotriva Romaniei (decizie, nr. 29972/96, 30 aprilie 2002).
55. Curtea aminteste ca, in conformitate cu jurisprudenta sa constanta, prin "victima" articolul 34 desemneaza persoana direct afectata de actul sau omisiunea litigioasa, incalcarea Conventiei putand fi constatata chiar in absenta prejudiciului si ca, pentru ca o persoana sa se poata pretinde victima a unei incalcari, ea trebuie sa aiba aceasta calitate atat la momentul introducerii cererii, cat si in cursul procedurii in fata Curtii (conform deciziei Comisiei din 13 noiembrie 1978 in cauza Preikhzas impotriva Germaniei, nr. 3420/87, Decizii si Rapoarte 16, p.5; decizia Ponova, citata anterior).
56. In speta, obiectul cererii astfel cum a fost introdusa initial de catre reclamant, a fost anularea, prin decizia din 6 decembrie 1995 a C.S.J., a unei hotarari definitive care ii recunostea calitatea de proprietar al bunului litigios (a se vedea paragrafele 18 si 19). Asadar, se poate constata ca la momentul introducerii prezentei cereri, reclamantul se putea pretinde victima, in sensul articolului 34 sus-mentionat.
57. Curtea noteaza totusi ca, prin decizia din 20 mai 1999, Curtea de Apel Bucuresti a anulat certificatul de mostenitor de care se prevala reclamantul.
58. In consecinta, Curte arata ca, incepand cu aceasta data, avand in vedere ca a fost constatata valabilitatea testamentului redactat in favoarea lui T.C.F. si a lui T.A., reclamantul a pierdut calitatea de mostenitor al matusii sale, precum si dreptul de a i se transmite bunurile.
59. In aceste conditii, Curtea considera ca, incepand cu data de 20 mai 1999, reclamantul nu mai are calitatea necesara pentru a-si sustine cauza in fata sa si nu se poate, deci, pretinde victima a unei incalcari a drepturilor sale, in sensul articolului 34 din Conventie.
60. Prin urmare, cererea este incompatibila ratione personae cu dispozitiile Conventiei si trebuie respinsa conform articolului 35 alin. 3 si 4 din Conventie.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, IN UNANIMITATE:
1. Declara admisibila cererea de revizuire a hotararii din 4 martie 2003, formulata de Guvernul parat;
2. Declara inadmisibila cererea nr. 31551/96 a domnului Stoicescu;
3. In consecinta, revizuieste, in totalitatea sa, hotararea din 4 martie 2003.
Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 21 septembrie 2004, in aplicarea articolului 77 alineatele 2 si 3 din Regulamentul Curtii.
_____________
Monday, January 03, 2005
HOTARARE din 27 mai 2003 in cauza Crisan impotriva Romaniei
HOTARARE din 27 mai 2003
in cauza Crisan impotriva Romaniei
EMITENT: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL nr. 1.136 din 1 decembrie 2004
(Cererea nr. 42930/98)
In cauza Crisan impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a II-a), statuand in cadrul unei camere formata din: J.-P.
Costa, presedinte, L Loucaides, C. Birsan, K. Jungwiert.V. Butkevych, W. Thomassen, A. Mularoni,
judecatori; si T.L. Eariy, grefier adjunct de sectie,
dupa deliberarea ce a avut loc in camera de consiliu, la data de 6 mai 2003,
pronunta hotararea urmatoare, adoptata la aceeasi data:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla cererea nr. 42930/98, indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Ioan Crisan ("reclamantul"), a sesizat Comisia Europeana a Drepturilor Omului ("Comisia") la data de 24 iunie 1998, in temeiul fostului articol 25 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul este reprezentat in fata Curtii de doamna E. Crangariu, avocata in Baroul Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. I. Tarcea.
3. Reclamantul invoca, in special, incalcarea dreptului sau de acces la justitie, garantat de art. 6 alin. 1 din Conventie, avand in vedere refuzul instantelor interne de a examina legalitatea unei decizii emise de o autoritate administrativa pe motivul modificarii, pe durata procedurii, a legislatiei referitoare la competenta instantelor.
4. Cererea a fost transmisa Curtii la 1 noiembrie 1998, data intrarii in vigoare a Protocolului nr. 11 la Conventie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Conventie).
5. Cererea a fost repartizata primei sectii a Curtii (conform art. 52 alin. 1 din Regulament). In cadrul acestei sectii, camera desemnata sa examineze cererea (conform art. 27 alin. 1 din Conventie) a fost constituita potrivit art. 26 alin. 1 din Regulament.
6. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura sectiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cererea a fost repartizata celei de-a doua sectii a Curtii, reorganizata astfel (art. 52 alin. 1).
7. Prin decizia din 10 septembrie 2002, Curtea a declarat cererea admisibila.
8. Reclamantul si Guvernul au depus observatii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din Regulament).
IN FAPT
I. CIRCUMSTANTELE CAUZEI
9. Reclamantul, Ioan Crisan, este cetatean roman, nascut in 1932 si are domiciliul in Bucuresti. El este reprezentat in fata Curtii de doamna E. Crangariu, avocata in Baroul Bucuresti.
Circumstantele cauzei
10. In 1990, reclamantul a solicitat Comisiei de aplicare (numita in continuare Comisia) a Decretului-lege nr. 118/1990 sa constate ca el fusese persecutat din motive politice in timpul regimului comunist si sa ii acorde drepturile cuvenite in temeiul decretului sus-mentionat. El a aratat ca intre 1973 si 1980 si intre 1977 si 1987 a fost anchetat de politie si concediat din motive politice.
11. Prin decizia din 22 aprilie 1991, Comisia i-a respins cererea.
12. La o data neprecizata, reclamantul a contestat aceasta decizie la Tribunalul Municipiului Bucuresti. El si-a intemeiat contestatia pe articolul 9 din Decretul-lege nr. 118/1990, conform caruia persoana interesata putea face contestatie la tribunal impotriva deciziei Comisiei.
13. In 1993, reclamantul a solicitat din nou Comisiei sa constate ca fusese persecutat in timpul regimului comunist si sa ii acorde drepturile cuvenite. El a aratat ca fusese internat abuziv intr-un spital psihiatric intre 1973 si 1981.
14. Prin decizia din 6 ianuarie 1994, Comisia a admis noua sa cerere. Comisia a constatat, mai intai, ca, intre 1973 si 1981, reclamantul fusese internat din motive politice in spitale psihiatrice, timp de doua luni si 25 de zile. Aceasta a apreciat, prin urmare, ca reclamantul intruneste conditiile prevazute de articolul 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 pentru recunoasterea statutului de persoana persecutata din motive politice si i-a acordat acestuia o indemnizatie lunara cu acest titlu.
15. Reclamantul a contestat aceasta decizie la Tribunalul Municipiului Bucuresti. El s-a plans in special de faptul ca nu toate probele prin care el intentiona sa dovedeasca numarul efectiv de zile pe care le petrecuse internat in mod abuziv in spitale psihiatrice fusesera admise de catre Comisie.
16. La data de 26 septembrie 1995, Tribunalul Municipiului Bucuresti a hotarat sa conexeze cele doua contestatii introduse de reclamant impotriva deciziilor pronuntate de Comisie la 22 aprilie 1991, respectiv, 6 ianuarie 1994.
17. Prin decizia din 21 octombrie 1997, tribunalul a respins cele doua contestatii conexe, declarandu-le inadmisibile. Acesta a constatat, mai intai, ca Guvernul a adoptat, la 10 septembrie 1997, Ordonanta de urgenta nr. 41 pentru modificarea si completarea Decretului-lege nr. 118/1990, care a modificat partial acest decret. Tribunalul a subliniat apoi faptul ca aceasta ordonanta a intrat in vigoare la data publicarii sale in "Monitorul Oficial" si anume, la 7 septembrie 1997 si ca ea a abrogat in mod expres articolul 9 din Decretul-lege nr. 118/1990, potrivit caruia persoana interesata poate contesta decizia Comisiei in fata unei instante.
In final, tribunalul a aratat ca ordonanta nu cuprindea nici o precizare referitoare la contestatiile aflate in curs in fata unei instante si a decis, prin urmare, sa se declare necompetenta de a se pronunta in cazul contestatiilor introduse de reclamant, acestea nemaifiind prevazute de lege drept cai de atac impotriva deciziilor Comisiei.
18. Reclamantul a facut recurs impotriva acestei hotarari. El a subliniat faptul ca tribunalul a incalcat principiul neretroactivitatii legii civile, prevazut de Codul civil.
19. Prin hotararea definitiva din 13 februarie 1998, Curtea de Apel a confirmat decizia tribunalului. Aceasta a respins recursul introdus de reclamant, cu motivarea ca tribunalele nu au competenta de a modifica legalitatea deciziilor Comisiei, avand in vedere amendarea Decretului-lege nr. 118/1990 prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 41/1997.
II. DREPTUL INTERN APLICABIL
1. Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri
Articolul 5
"(...) se infiinteaza in fiecare judet si in municipiul Bucuresti cate o comisie alcatuita din presedinte si cel mult 6 membri.
Presedintele trebuie sa fie jurist. Din comisie fac parte 2 reprezentanti ai directiilor de munca si ocrotiri sociale si cel mult 4 reprezentanti ai Asociatiei fostilor detinuti politici si victime ale dictaturii.
Pentru coordonarea activitatii comisiilor judetene, se infiinteaza o comisie centrala alcatuita din cate un reprezentant al Ministerului Justitiei, Ministerului Muncii si Ocrotirilor Sociale si 5 reprezentanti ai Asociatiei fostilor detinuti politici si victime ale dictaturii."
Articolul 9
"(...) Comisia este obligata sa se pronunte asupra cererii in termen de cel mult 30 de zile de la sesizare, printr-o hotarare motivata.
Impotriva hotararii, persoana interesata sau directiile de munca si protectie sociala pot face contestatie la tribunalul judetean sau al municipiului Bucuresti in termen de 15 zile de la comunicarea hotararii catre acestia.
Hotararea tribunalului este definitiva."
2. Ordonanta de urgenta nr. 41/1997 din 10 iulie 1997 pentru modificarea si completarea Decretului-lege nr. 118/1990
Articolul II
"Articolul 9 din Decretul-lege nr. 118/1990 se abroga la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta."
3. Legea nr. 55 din 2 martie 1998 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 41/1997 (publicata in "Monitorul Oficial" la 9 martie 1998).
"7. Articolul 10 din Decretul-lege nr. 118/1990 va avea urmatorul cuprins: [...] 5. Impotriva deciziei persoana interesata poate face contestatie potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990."
4. Legea contenciosului administrativ nr. 29 din 7 noiembrie 1990.
Articolul 5
"(...) cel care se considera vatamat [printr-un act administrativ] se va adresa pentru apararea dreptului sau, in termen de 30 de zile de la data cand i s-a comunicat actul administrativ (...), autoritatii emitente (...). In cazul in care cel care se considera vatamat nu este multumit de solutia data reclamatiei sale, el poate sesiza tribunalul in termen de 30 de zile de la comunicarea solutiei. [...].
In toate cazurile, introducerea cererii la tribunal nu se va putea face mai tarziu de un an de la data comunicarii actului administrativ a carui anulare se cere."
IN DREPT
I. Cu privire la pretinsa incalcare a articolului 6 alineatul 1 din Conventie.
20. Reclamantul sustine incalcarea dreptului sau de acces la justitie, avand in vedere refuzul instantelor de a examina legalitatea deciziilor pronuntate de Comisie. El invoca articolul 6 alineatul 1 din Conventie, ale carui prevederi pertinente dispun:
"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, (...) de catre o instanta independenta si impartiala (...), care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)."
21. Guvernul considera ca reclamantul nu a suferit o incalcare a dreptului de acces la justitie, din moment ce Ordonanta de urgenta nr. 41/1997 a anulat o cale speciala de atac, permitand aplicarea unei cai ordinare de atac si anume Legea contenciosului administrativ (Legea nr. 29 din 7 noiembrie 1990). Acesta subliniaza, de asemenea, ca dreptul reclamantului nu a fost incalcat, ci doar procedura de valorificare a acestuia s-a modificat. Guvernul estimeaza, in final, ca aceasta reforma legislativa a avut ca scop eficientizarea sistemului prin anularea procedurilor speciale si ca nu a fost menita sa favorizeze una din parti in detrimentul celeilalte.
22. Reclamantul considera, dimpotriva, ca, in cazul sau, substanta dreptul de acces la justitie a fost incalcat, in sensul art. 6 alin. 1 din Conventie. El arata, in aceasta privinta, ca sus-numita Comisie nu oferea garantiile unei instante, in sensul art. in alin. 1 mentionat anterior. Or, nici una din jurisdictiile sesizate in legatura cu contestatiile impotriva deciziilor autoritatii administrative in cauza nu a analizat temeiul acestora.
Mai mult, el considera ca nu e vorba de o simpla modificare a procedurii menita sa-i valorifice dreptul, asa cum pretinde Guvernul, caci, daca ar fi asa, instantele catre care el si-a adresat contestatiile a fi trebuit sa isi decline competenta in favoarea contenciosului administrativ si nu sa respinga contestatiile, declarandu-le inadmisibile.
23. Curtea observa ca procedura in litigiu are ca obiect legalitatea celor doua decizii ale Comisiei referitoare la drepturile reclamantului care decurg din statutul sau de persoana persecutata din motive politice in timpul regimului comunist, drepturi care au, in mod incontestabil, un caracter civil, in sensul alineatului 1 al articolului 6 sus-mentionat.
24. Curtea reaminteste ca, fiind vorba de decizii cu privire la drepturi si obligatii cu caracter civil, articolul 6 alineatul 1 din Conventie dispune ca deciziile luate de autoritati administrative care nu indeplinesc cerintele acestei dispozitii sa fie supuse controlului ulterior al unui organ judecatoresc cu depline competente (conform hotararii in cauza Ortenberg impotriva Austriei, din 25 noiembrie 1994, seria A nr. 295-B, p. 49-50, alin. 31; hotararii in cauza Stallingersi Kuso impotriva Austriei, din 23 aprilie 1997, Culegere de hotarari si decizii 1997-II, p. 679-680, alin. 51).
25. In speta, Curtea retine ca sus-numita Comisie, care s-a pr onuntat la 22 aprilie 1991 si 6 ianuarie 1994 cu privire la drepturile reclamantului ce rezulta din statutul sau" de persoana persecutata, alcatuita exclusiv din functionari ai Directiei de munca si protectie sociala si din reprezentanti ai Asociatiei fostilor detinuti politici si aflata sub controlul unei comisii centrale formate din reprezentanti ai Ministerului Justitiei si ai Ministerului Muncii si Protectiei Sociale, in temeiul articolului 5 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu indeplineste conditia de independenta fata de executiv si fata de parti si nu poate, prin urmare, sa indeplineasca rolul unei "instante", in intelesul art. 6 alin. 1 mentionat anterior (conform mutatis mutandis, hotararii Sramek impotriva Austriei, din 22 octombrie 1984, seria A nr. 84, p. 17, alin. 42). Din acestea rezulta ca, pentru ca cerintele impuse de art. 6 alin. 1 din Conventie sa fie indeplinite, persoana interesata trebuie sa supuna deciziile luate de autoritatea administrativa in cauza controlului ulterior al unui organ judecatoresc cu depline competente.
26. Or, Curtea remarca, in aceasta privinta, ca instantele sesizate de reclamant printr-o contestatie impotriva deciziilor Comisiei care s-a pronuntat cu privire la drepturile sale cu caracter civil s-au declarat incompetente sa verifice legalitatea acestor decizii, motivand aceasta prin modificarea, pe parcursul procedurii, a legislatiei privitoare la competenta instantelor.
27. Curtea admite ca reforma legislativa realizata prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 41/1997 din 10 iulie 1997 si de Legea nr. 55 din 2 martie 1998 de aprobare a ordonantei nu a avut ca scop, asa cum subliniaza Guvernul, influentarea solutionarii litigiului adus de reclamant in fata instantelor nationale, avand in vedere ca aceasta nu viza, in mod evident, sa acorde mai multe sanse de succes uneia din parti in detrimentul celeilalte (a contrario, hotararea Zielinski si Pradal si Gonzales si altii impotriva Frantei, din 28 octombrie 1999, Culegere 1999-VII, alin. 57). Totusi, noua procedura introdusa prin dispozitiile legislative sus-mentionate si aplicarea sa in speta de catre instante a determinat, in cauza, imposibilitatea reclamantului de a supune deciziile emise de o autoritate administrativa care nu indeplineste exigentele unei "instante", in sensul articolului 6 alineatul 1 din Conventie, verificarii ulterioare a unui organ judecatoresc.
28. Pe de alta parte si tinand cont ca Guvernul afirma ca a fost vorba doar de o schimbare a procedurii ce trebuie urmata de reclamant, avand in vedere ca reforma legislativa a permis aplicarea caii de recurs ordinare si anume, a actiunii in contencios administrativ in temeiul articolului 5 din Legea nr. 29 din 7 septembrie 1990, Curtea observa ca a examinat deja acest argument al Guvernului in etapa examinarii admisibilitatii cererii, atunci cand a concluzionat ca eficacitatea utilizarii, de catre reclamant, a unei astfel de cai de recurs era departe de a fi stabilita cu suficienta certitudine, luand in considerare circumstantele speciale ale cauzei. Or, Curtea nu distinge in cauza elemente noi care sa ii permita sa ajunga, in aceasta etapa, la o concluzie diferita.
29. In lumina celor prezentate, Curtea considera ca imposibilitatea instantelor de a examina legalitatea deciziilor autoritatii administrative referitoare la drepturile cu caracter civil ale reclamantului, pe motivul modificarii, pe durata procedurii, a legislatiei in materia competentei instantelor, incalca substanta dreptului reclamantului de acces la justitie.
30. Prin urmare, a avut loc o incalcare a art. 6 alin. 1 din Conventie.
II. Cu privire la pretinsa incalcare a articolului 13 din Conventie
31. Reclamantul se plange ca nu a dispus de un recurs eficace, in scopul obtinerii drepturilor garantate prin Decretul-lege nr. 118/1990. El invoca articolul 13 din Conventie, care dispune ca:
"Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta Conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale."
32. Curtea reaminteste ca, atunci cand dreptul revendicat este un drept cu caracter civil, art. 6 alin. 1 reprezinta lex specialis in raport cu art. 13, ale carui garantii sunt incluse in principiu in acesta. Dat fiind ca plangerea reclamantului a fost deja examinata pe terenul art. 6 alin. 1 din Conventie, Curtea nu considera necesar sa analizeze si incidenta in cauza a art. 13 (a se vedea hotararea C.E.D.O. in cauza Kudla impotriva Poloniei, cererea nr. 30210/96, C.E.D.O. 2000-XI, alin. 146).
III. Cu privire la aplicarea articolului 41 din Conventie
33. Conform articolului 41 din Conventie:
"In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a Protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."
A. Prejudiciul material si moral
34. Reclamantul solicita un prejudiciu material de 110.000 dolari SUA (USD), reprezentand diferenta intre salariul pe care ar fi trebuit sa il primeasca in calitate de cercetator si pensia care i s-a acordat intre 1 decembrie 1973 si 1 iunie 1994. El solicita in plus despagubiri pentru prejudiciu moral in valoare de 100.000 USD, cu scopul de a evita in viitor noi incalcari ale drepturilor prevazute de Conventie.
35. Guvernul se opune acordarii sumelor solicitate de reclamant. Acesta remarca, in aceasta privinta, ca reclamantul pretinde despagubirea pentru un prejudiciu material care s-a produs inainte de sesizarea instantelor interne si, mai mult chiar, inainte de ratificarea Conventiei de catre Romania. Guvernul apreciaza, de asemenea, ca cererea reclamantului de acordare de despagubiri pentru prejudiciu moral este incompatibila cu notiunea europeana de ordine publica, care se opune acordarii de despagubiri de natura punitiva si preventiva.
36. Curtea retine ca unic temei in acordarea unei satisfactii echitabile in speta faptul ca reclamantul nu a beneficiat de accesul la justitie pentru a contesta deciziile Comisiei care s-a pronuntat asupra drepturilor sale cu caracter civil. Curtea n-ar putea sa speculeze care ar fi fost rezultatul procesului in caz contrar, dar nu considera nerezonabila aprecierea ca persoana interesata a suferit o pierdere reala de sansa (conform hotararii in cauza Pelissier si Sassi impotriva Frantei, cererea nr. 25444/94, C.E.D.O. 1999-II, alin. 80). Pronuntandu-se in echitate, asa cum o cere art. 41, Curtea ii acorda suma globala de 4.000 euro pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de judecata
37. Reclamantul solicita 1.000 USD cu titlu de cheltuieli de judecata, justificati dupa cum urmeaza: 250 USD pentru fiecare din etapele procedurii in fata instantelor interne si 500 USD pentru procedura initiata in fata organelor Conventiei.
38. Guvernul este de acord cu restituirea cheltuielilor justificate si proportionale legate de procedura in fata instantelor interne si in fata Curtii.
39. Curtea reaminteste ca, potrivit jurisprudentei sale, plata cheltuielilor de judecata in temeiul art. 41 presupune ca aceste cheltuieli sa fie dovedite ca reale si necesare si, in plus, sa aiba un nivel rezonabil (hotararea in cauza latridis impotriva Greciei (satisfactie echitabila), cererea nr. 31107/96, C.E.D.O. 2000-XI, alin. 54). In plus, cheltuielile de judecata pot fi recuperate doar in masura in care se raporteaza la incalcarea constatata (Beleyer impotriva Italiei (satisfactie echitabila), nr. 33202/96, hotararea din 28 mai 2002, alin. 27).
40. Aplicand aceste criterii prezentei cauze si pronuntandu-se in echitate, asa cum o cere art. 41 din Conventie, Curtea hotaraste sa acorde reclamantului 600 euro cu titlu de cheltuieli de judecata.
C. Majorari de intarziere
41. Curtea hotaraste sa aplice majorari de intarziere echivalente cu rata dobanzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca centrala europeana, la care se vor adauga 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, IN UNANIMITATE:
1. hotaraste ca a fost incalcat articolul 6 alineatul 1 din Conventie;
2. hotaraste ca nu este necesar sa se pronunte asupra capatului de cerere fondat pe articolul 13 din Conventie;
3. hotaraste ca:
a. statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, conform art. 44 alin. 2 din Conventie, 4.000 euro cu titlu de prejudiciu material si moral si 600 euro pentru cheltuieli de judecata, care urmeaza sa fie platiti in lei, conform ratei de schimb aplicabile la momentul platii;
b. aceasta suma va fi majorata, incepand de la data expirarii termenului mentionat pana la momentul efectuarii platii, cu o dobanda simpla de intarziere egala cu dobanda minima pentru imprumut practicata de Banca centrala europeana, valabila in aceasta perioada, la aceasta adaugandu-se o majorare cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfactii echitabile pentru surplus.
Redactata in limba franceza si comunicata in scris la data de 27 mai 2003, in aplicarea art. 77 alin. 2 si 3 din Regulamentul Curtii.
_________________
in cauza Crisan impotriva Romaniei
EMITENT: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL nr. 1.136 din 1 decembrie 2004
(Cererea nr. 42930/98)
In cauza Crisan impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a II-a), statuand in cadrul unei camere formata din: J.-P.
Costa, presedinte, L Loucaides, C. Birsan, K. Jungwiert.V. Butkevych, W. Thomassen, A. Mularoni,
judecatori; si T.L. Eariy, grefier adjunct de sectie,
dupa deliberarea ce a avut loc in camera de consiliu, la data de 6 mai 2003,
pronunta hotararea urmatoare, adoptata la aceeasi data:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla cererea nr. 42930/98, indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Ioan Crisan ("reclamantul"), a sesizat Comisia Europeana a Drepturilor Omului ("Comisia") la data de 24 iunie 1998, in temeiul fostului articol 25 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul este reprezentat in fata Curtii de doamna E. Crangariu, avocata in Baroul Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. I. Tarcea.
3. Reclamantul invoca, in special, incalcarea dreptului sau de acces la justitie, garantat de art. 6 alin. 1 din Conventie, avand in vedere refuzul instantelor interne de a examina legalitatea unei decizii emise de o autoritate administrativa pe motivul modificarii, pe durata procedurii, a legislatiei referitoare la competenta instantelor.
4. Cererea a fost transmisa Curtii la 1 noiembrie 1998, data intrarii in vigoare a Protocolului nr. 11 la Conventie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Conventie).
5. Cererea a fost repartizata primei sectii a Curtii (conform art. 52 alin. 1 din Regulament). In cadrul acestei sectii, camera desemnata sa examineze cererea (conform art. 27 alin. 1 din Conventie) a fost constituita potrivit art. 26 alin. 1 din Regulament.
6. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura sectiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cererea a fost repartizata celei de-a doua sectii a Curtii, reorganizata astfel (art. 52 alin. 1).
7. Prin decizia din 10 septembrie 2002, Curtea a declarat cererea admisibila.
8. Reclamantul si Guvernul au depus observatii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din Regulament).
IN FAPT
I. CIRCUMSTANTELE CAUZEI
9. Reclamantul, Ioan Crisan, este cetatean roman, nascut in 1932 si are domiciliul in Bucuresti. El este reprezentat in fata Curtii de doamna E. Crangariu, avocata in Baroul Bucuresti.
Circumstantele cauzei
10. In 1990, reclamantul a solicitat Comisiei de aplicare (numita in continuare Comisia) a Decretului-lege nr. 118/1990 sa constate ca el fusese persecutat din motive politice in timpul regimului comunist si sa ii acorde drepturile cuvenite in temeiul decretului sus-mentionat. El a aratat ca intre 1973 si 1980 si intre 1977 si 1987 a fost anchetat de politie si concediat din motive politice.
11. Prin decizia din 22 aprilie 1991, Comisia i-a respins cererea.
12. La o data neprecizata, reclamantul a contestat aceasta decizie la Tribunalul Municipiului Bucuresti. El si-a intemeiat contestatia pe articolul 9 din Decretul-lege nr. 118/1990, conform caruia persoana interesata putea face contestatie la tribunal impotriva deciziei Comisiei.
13. In 1993, reclamantul a solicitat din nou Comisiei sa constate ca fusese persecutat in timpul regimului comunist si sa ii acorde drepturile cuvenite. El a aratat ca fusese internat abuziv intr-un spital psihiatric intre 1973 si 1981.
14. Prin decizia din 6 ianuarie 1994, Comisia a admis noua sa cerere. Comisia a constatat, mai intai, ca, intre 1973 si 1981, reclamantul fusese internat din motive politice in spitale psihiatrice, timp de doua luni si 25 de zile. Aceasta a apreciat, prin urmare, ca reclamantul intruneste conditiile prevazute de articolul 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 pentru recunoasterea statutului de persoana persecutata din motive politice si i-a acordat acestuia o indemnizatie lunara cu acest titlu.
15. Reclamantul a contestat aceasta decizie la Tribunalul Municipiului Bucuresti. El s-a plans in special de faptul ca nu toate probele prin care el intentiona sa dovedeasca numarul efectiv de zile pe care le petrecuse internat in mod abuziv in spitale psihiatrice fusesera admise de catre Comisie.
16. La data de 26 septembrie 1995, Tribunalul Municipiului Bucuresti a hotarat sa conexeze cele doua contestatii introduse de reclamant impotriva deciziilor pronuntate de Comisie la 22 aprilie 1991, respectiv, 6 ianuarie 1994.
17. Prin decizia din 21 octombrie 1997, tribunalul a respins cele doua contestatii conexe, declarandu-le inadmisibile. Acesta a constatat, mai intai, ca Guvernul a adoptat, la 10 septembrie 1997, Ordonanta de urgenta nr. 41 pentru modificarea si completarea Decretului-lege nr. 118/1990, care a modificat partial acest decret. Tribunalul a subliniat apoi faptul ca aceasta ordonanta a intrat in vigoare la data publicarii sale in "Monitorul Oficial" si anume, la 7 septembrie 1997 si ca ea a abrogat in mod expres articolul 9 din Decretul-lege nr. 118/1990, potrivit caruia persoana interesata poate contesta decizia Comisiei in fata unei instante.
In final, tribunalul a aratat ca ordonanta nu cuprindea nici o precizare referitoare la contestatiile aflate in curs in fata unei instante si a decis, prin urmare, sa se declare necompetenta de a se pronunta in cazul contestatiilor introduse de reclamant, acestea nemaifiind prevazute de lege drept cai de atac impotriva deciziilor Comisiei.
18. Reclamantul a facut recurs impotriva acestei hotarari. El a subliniat faptul ca tribunalul a incalcat principiul neretroactivitatii legii civile, prevazut de Codul civil.
19. Prin hotararea definitiva din 13 februarie 1998, Curtea de Apel a confirmat decizia tribunalului. Aceasta a respins recursul introdus de reclamant, cu motivarea ca tribunalele nu au competenta de a modifica legalitatea deciziilor Comisiei, avand in vedere amendarea Decretului-lege nr. 118/1990 prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 41/1997.
II. DREPTUL INTERN APLICABIL
1. Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri
Articolul 5
"(...) se infiinteaza in fiecare judet si in municipiul Bucuresti cate o comisie alcatuita din presedinte si cel mult 6 membri.
Presedintele trebuie sa fie jurist. Din comisie fac parte 2 reprezentanti ai directiilor de munca si ocrotiri sociale si cel mult 4 reprezentanti ai Asociatiei fostilor detinuti politici si victime ale dictaturii.
Pentru coordonarea activitatii comisiilor judetene, se infiinteaza o comisie centrala alcatuita din cate un reprezentant al Ministerului Justitiei, Ministerului Muncii si Ocrotirilor Sociale si 5 reprezentanti ai Asociatiei fostilor detinuti politici si victime ale dictaturii."
Articolul 9
"(...) Comisia este obligata sa se pronunte asupra cererii in termen de cel mult 30 de zile de la sesizare, printr-o hotarare motivata.
Impotriva hotararii, persoana interesata sau directiile de munca si protectie sociala pot face contestatie la tribunalul judetean sau al municipiului Bucuresti in termen de 15 zile de la comunicarea hotararii catre acestia.
Hotararea tribunalului este definitiva."
2. Ordonanta de urgenta nr. 41/1997 din 10 iulie 1997 pentru modificarea si completarea Decretului-lege nr. 118/1990
Articolul II
"Articolul 9 din Decretul-lege nr. 118/1990 se abroga la data intrarii in vigoare a prezentei ordonante de urgenta."
3. Legea nr. 55 din 2 martie 1998 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 41/1997 (publicata in "Monitorul Oficial" la 9 martie 1998).
"7. Articolul 10 din Decretul-lege nr. 118/1990 va avea urmatorul cuprins: [...] 5. Impotriva deciziei persoana interesata poate face contestatie potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990."
4. Legea contenciosului administrativ nr. 29 din 7 noiembrie 1990.
Articolul 5
"(...) cel care se considera vatamat [printr-un act administrativ] se va adresa pentru apararea dreptului sau, in termen de 30 de zile de la data cand i s-a comunicat actul administrativ (...), autoritatii emitente (...). In cazul in care cel care se considera vatamat nu este multumit de solutia data reclamatiei sale, el poate sesiza tribunalul in termen de 30 de zile de la comunicarea solutiei. [...].
In toate cazurile, introducerea cererii la tribunal nu se va putea face mai tarziu de un an de la data comunicarii actului administrativ a carui anulare se cere."
IN DREPT
I. Cu privire la pretinsa incalcare a articolului 6 alineatul 1 din Conventie.
20. Reclamantul sustine incalcarea dreptului sau de acces la justitie, avand in vedere refuzul instantelor de a examina legalitatea deciziilor pronuntate de Comisie. El invoca articolul 6 alineatul 1 din Conventie, ale carui prevederi pertinente dispun:
"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, (...) de catre o instanta independenta si impartiala (...), care va hotari fie asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)."
21. Guvernul considera ca reclamantul nu a suferit o incalcare a dreptului de acces la justitie, din moment ce Ordonanta de urgenta nr. 41/1997 a anulat o cale speciala de atac, permitand aplicarea unei cai ordinare de atac si anume Legea contenciosului administrativ (Legea nr. 29 din 7 noiembrie 1990). Acesta subliniaza, de asemenea, ca dreptul reclamantului nu a fost incalcat, ci doar procedura de valorificare a acestuia s-a modificat. Guvernul estimeaza, in final, ca aceasta reforma legislativa a avut ca scop eficientizarea sistemului prin anularea procedurilor speciale si ca nu a fost menita sa favorizeze una din parti in detrimentul celeilalte.
22. Reclamantul considera, dimpotriva, ca, in cazul sau, substanta dreptul de acces la justitie a fost incalcat, in sensul art. 6 alin. 1 din Conventie. El arata, in aceasta privinta, ca sus-numita Comisie nu oferea garantiile unei instante, in sensul art. in alin. 1 mentionat anterior. Or, nici una din jurisdictiile sesizate in legatura cu contestatiile impotriva deciziilor autoritatii administrative in cauza nu a analizat temeiul acestora.
Mai mult, el considera ca nu e vorba de o simpla modificare a procedurii menita sa-i valorifice dreptul, asa cum pretinde Guvernul, caci, daca ar fi asa, instantele catre care el si-a adresat contestatiile a fi trebuit sa isi decline competenta in favoarea contenciosului administrativ si nu sa respinga contestatiile, declarandu-le inadmisibile.
23. Curtea observa ca procedura in litigiu are ca obiect legalitatea celor doua decizii ale Comisiei referitoare la drepturile reclamantului care decurg din statutul sau de persoana persecutata din motive politice in timpul regimului comunist, drepturi care au, in mod incontestabil, un caracter civil, in sensul alineatului 1 al articolului 6 sus-mentionat.
24. Curtea reaminteste ca, fiind vorba de decizii cu privire la drepturi si obligatii cu caracter civil, articolul 6 alineatul 1 din Conventie dispune ca deciziile luate de autoritati administrative care nu indeplinesc cerintele acestei dispozitii sa fie supuse controlului ulterior al unui organ judecatoresc cu depline competente (conform hotararii in cauza Ortenberg impotriva Austriei, din 25 noiembrie 1994, seria A nr. 295-B, p. 49-50, alin. 31; hotararii in cauza Stallingersi Kuso impotriva Austriei, din 23 aprilie 1997, Culegere de hotarari si decizii 1997-II, p. 679-680, alin. 51).
25. In speta, Curtea retine ca sus-numita Comisie, care s-a pr onuntat la 22 aprilie 1991 si 6 ianuarie 1994 cu privire la drepturile reclamantului ce rezulta din statutul sau" de persoana persecutata, alcatuita exclusiv din functionari ai Directiei de munca si protectie sociala si din reprezentanti ai Asociatiei fostilor detinuti politici si aflata sub controlul unei comisii centrale formate din reprezentanti ai Ministerului Justitiei si ai Ministerului Muncii si Protectiei Sociale, in temeiul articolului 5 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu indeplineste conditia de independenta fata de executiv si fata de parti si nu poate, prin urmare, sa indeplineasca rolul unei "instante", in intelesul art. 6 alin. 1 mentionat anterior (conform mutatis mutandis, hotararii Sramek impotriva Austriei, din 22 octombrie 1984, seria A nr. 84, p. 17, alin. 42). Din acestea rezulta ca, pentru ca cerintele impuse de art. 6 alin. 1 din Conventie sa fie indeplinite, persoana interesata trebuie sa supuna deciziile luate de autoritatea administrativa in cauza controlului ulterior al unui organ judecatoresc cu depline competente.
26. Or, Curtea remarca, in aceasta privinta, ca instantele sesizate de reclamant printr-o contestatie impotriva deciziilor Comisiei care s-a pronuntat cu privire la drepturile sale cu caracter civil s-au declarat incompetente sa verifice legalitatea acestor decizii, motivand aceasta prin modificarea, pe parcursul procedurii, a legislatiei privitoare la competenta instantelor.
27. Curtea admite ca reforma legislativa realizata prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 41/1997 din 10 iulie 1997 si de Legea nr. 55 din 2 martie 1998 de aprobare a ordonantei nu a avut ca scop, asa cum subliniaza Guvernul, influentarea solutionarii litigiului adus de reclamant in fata instantelor nationale, avand in vedere ca aceasta nu viza, in mod evident, sa acorde mai multe sanse de succes uneia din parti in detrimentul celeilalte (a contrario, hotararea Zielinski si Pradal si Gonzales si altii impotriva Frantei, din 28 octombrie 1999, Culegere 1999-VII, alin. 57). Totusi, noua procedura introdusa prin dispozitiile legislative sus-mentionate si aplicarea sa in speta de catre instante a determinat, in cauza, imposibilitatea reclamantului de a supune deciziile emise de o autoritate administrativa care nu indeplineste exigentele unei "instante", in sensul articolului 6 alineatul 1 din Conventie, verificarii ulterioare a unui organ judecatoresc.
28. Pe de alta parte si tinand cont ca Guvernul afirma ca a fost vorba doar de o schimbare a procedurii ce trebuie urmata de reclamant, avand in vedere ca reforma legislativa a permis aplicarea caii de recurs ordinare si anume, a actiunii in contencios administrativ in temeiul articolului 5 din Legea nr. 29 din 7 septembrie 1990, Curtea observa ca a examinat deja acest argument al Guvernului in etapa examinarii admisibilitatii cererii, atunci cand a concluzionat ca eficacitatea utilizarii, de catre reclamant, a unei astfel de cai de recurs era departe de a fi stabilita cu suficienta certitudine, luand in considerare circumstantele speciale ale cauzei. Or, Curtea nu distinge in cauza elemente noi care sa ii permita sa ajunga, in aceasta etapa, la o concluzie diferita.
29. In lumina celor prezentate, Curtea considera ca imposibilitatea instantelor de a examina legalitatea deciziilor autoritatii administrative referitoare la drepturile cu caracter civil ale reclamantului, pe motivul modificarii, pe durata procedurii, a legislatiei in materia competentei instantelor, incalca substanta dreptului reclamantului de acces la justitie.
30. Prin urmare, a avut loc o incalcare a art. 6 alin. 1 din Conventie.
II. Cu privire la pretinsa incalcare a articolului 13 din Conventie
31. Reclamantul se plange ca nu a dispus de un recurs eficace, in scopul obtinerii drepturilor garantate prin Decretul-lege nr. 118/1990. El invoca articolul 13 din Conventie, care dispune ca:
"Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta Conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale."
32. Curtea reaminteste ca, atunci cand dreptul revendicat este un drept cu caracter civil, art. 6 alin. 1 reprezinta lex specialis in raport cu art. 13, ale carui garantii sunt incluse in principiu in acesta. Dat fiind ca plangerea reclamantului a fost deja examinata pe terenul art. 6 alin. 1 din Conventie, Curtea nu considera necesar sa analizeze si incidenta in cauza a art. 13 (a se vedea hotararea C.E.D.O. in cauza Kudla impotriva Poloniei, cererea nr. 30210/96, C.E.D.O. 2000-XI, alin. 146).
III. Cu privire la aplicarea articolului 41 din Conventie
33. Conform articolului 41 din Conventie:
"In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a Protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."
A. Prejudiciul material si moral
34. Reclamantul solicita un prejudiciu material de 110.000 dolari SUA (USD), reprezentand diferenta intre salariul pe care ar fi trebuit sa il primeasca in calitate de cercetator si pensia care i s-a acordat intre 1 decembrie 1973 si 1 iunie 1994. El solicita in plus despagubiri pentru prejudiciu moral in valoare de 100.000 USD, cu scopul de a evita in viitor noi incalcari ale drepturilor prevazute de Conventie.
35. Guvernul se opune acordarii sumelor solicitate de reclamant. Acesta remarca, in aceasta privinta, ca reclamantul pretinde despagubirea pentru un prejudiciu material care s-a produs inainte de sesizarea instantelor interne si, mai mult chiar, inainte de ratificarea Conventiei de catre Romania. Guvernul apreciaza, de asemenea, ca cererea reclamantului de acordare de despagubiri pentru prejudiciu moral este incompatibila cu notiunea europeana de ordine publica, care se opune acordarii de despagubiri de natura punitiva si preventiva.
36. Curtea retine ca unic temei in acordarea unei satisfactii echitabile in speta faptul ca reclamantul nu a beneficiat de accesul la justitie pentru a contesta deciziile Comisiei care s-a pronuntat asupra drepturilor sale cu caracter civil. Curtea n-ar putea sa speculeze care ar fi fost rezultatul procesului in caz contrar, dar nu considera nerezonabila aprecierea ca persoana interesata a suferit o pierdere reala de sansa (conform hotararii in cauza Pelissier si Sassi impotriva Frantei, cererea nr. 25444/94, C.E.D.O. 1999-II, alin. 80). Pronuntandu-se in echitate, asa cum o cere art. 41, Curtea ii acorda suma globala de 4.000 euro pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de judecata
37. Reclamantul solicita 1.000 USD cu titlu de cheltuieli de judecata, justificati dupa cum urmeaza: 250 USD pentru fiecare din etapele procedurii in fata instantelor interne si 500 USD pentru procedura initiata in fata organelor Conventiei.
38. Guvernul este de acord cu restituirea cheltuielilor justificate si proportionale legate de procedura in fata instantelor interne si in fata Curtii.
39. Curtea reaminteste ca, potrivit jurisprudentei sale, plata cheltuielilor de judecata in temeiul art. 41 presupune ca aceste cheltuieli sa fie dovedite ca reale si necesare si, in plus, sa aiba un nivel rezonabil (hotararea in cauza latridis impotriva Greciei (satisfactie echitabila), cererea nr. 31107/96, C.E.D.O. 2000-XI, alin. 54). In plus, cheltuielile de judecata pot fi recuperate doar in masura in care se raporteaza la incalcarea constatata (Beleyer impotriva Italiei (satisfactie echitabila), nr. 33202/96, hotararea din 28 mai 2002, alin. 27).
40. Aplicand aceste criterii prezentei cauze si pronuntandu-se in echitate, asa cum o cere art. 41 din Conventie, Curtea hotaraste sa acorde reclamantului 600 euro cu titlu de cheltuieli de judecata.
C. Majorari de intarziere
41. Curtea hotaraste sa aplice majorari de intarziere echivalente cu rata dobanzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca centrala europeana, la care se vor adauga 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, IN UNANIMITATE:
1. hotaraste ca a fost incalcat articolul 6 alineatul 1 din Conventie;
2. hotaraste ca nu este necesar sa se pronunte asupra capatului de cerere fondat pe articolul 13 din Conventie;
3. hotaraste ca:
a. statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, conform art. 44 alin. 2 din Conventie, 4.000 euro cu titlu de prejudiciu material si moral si 600 euro pentru cheltuieli de judecata, care urmeaza sa fie platiti in lei, conform ratei de schimb aplicabile la momentul platii;
b. aceasta suma va fi majorata, incepand de la data expirarii termenului mentionat pana la momentul efectuarii platii, cu o dobanda simpla de intarziere egala cu dobanda minima pentru imprumut practicata de Banca centrala europeana, valabila in aceasta perioada, la aceasta adaugandu-se o majorare cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfactii echitabile pentru surplus.
Redactata in limba franceza si comunicata in scris la data de 27 mai 2003, in aplicarea art. 77 alin. 2 si 3 din Regulamentul Curtii.
_________________
Subscribe to:
Posts (Atom)